Viața prințesei Catherine Caragea și a fiicei sale, Alexandra, cunoscută sub numele de Tanda, a fost marcată de o serie de evenimente dramatice care au legătură cu serviciile de informații și cercurile de putere. Documente din Arhivele Naționale ale Statelor Unite ale Americii, datate 1952, descriu implicarea acestora în activități de spionaj și în diverse afaceri controversate. Aceste materiale fac parte din dosarul de acordare a vizei de ședere pentru prințesa-mamă, oferind detalii despre viața lor în Europa de după război.
Alexandra Caragea, cunoscută și sub numele de Tanda Bragadiru sau Tanda Moevs, a fost implicată în tranzacții financiare suspecte în perioada 1945. În timp ce locui în casa soțului ei, Dumitru Bragadiru, ea a reușit să călătorească în Italia și Elveția, susținând că îndeplinește o misiune pentru Crucea Roșie Română. Totuși, surse din acea perioadă au susținut că scopul real al călătoriei a fost transferul unor fonduri în Elveția, provenite din afaceri cu germanii, pentru a evita înghețarea acestora.
În perioada 1946-1947, numele lui Alexandra a fost asociat cu prim-ministrul Petre Groza, existând speculații despre relații intime între cei doi. Documentele menționează că aprobarea călătoriilor sale în străinătate ar fi fost obținută prin intermediul acestui politician. Totodată, ea a fost implicată într-un proces pentru fraudă în București, fiind acuzată că a inițiat un proiect de construcție a unui bloc de apartamente care nu a fost niciodată realizat, generând pierderi pentru cumpărătorii care îi încredințaseră banii.
În 1949, Alexandra a fost reținută la Viena de autoritățile americane, unde a recunoscut că se afla într-o misiune de informații pentru serviciul român de informații. Ea a declarat că scopul era să ia legătura cu foștii prieteni români care fugiseră în străinătate sau cu americani care lucraseră anterior în România. În raportul său, maiorul Robert E. Vollendorf a transmis detalii despre această mărturisie, în timp ce autoritățile americane o considerau un „agent sovietic periculos” în urma unor raportări din 1952.
Prințesa Catherine Caragea a avut o viață de o complexitate rară, de la răpirea de la tatăl său la vârsta de trei ani, până la statutul de „Îngerul de la Ploiești”. Ea a coordonat asistența pentru membrii echipajelor aliate rănite în timpul bombardărilor de la câmpurile petroliere în 1943, facilitând evadarea acestora. După exil, s-a stabilit în Texas, în regiunea Hill Country, unde a trăit ca un cetățean model, înainte de a se întoarce în România în 1991, unde a murit la vârsta de 100 de ani.
Istoria prințesei Caragea reflectă tranziția dificilă a elitei românești prin perioadele de schimbare politică radicală, de la regimul carlist și cel de război, până la ascensiunea comunismului. Deși documentele de spionaj au pus sub semnul întrebării integritatea unor membri ai familiei, activitatea ei umanitară rămâne un punct central în memoria colectivă. Această dualitate între viața mondană, implicarea în servicii secrete și dedicarea pentru cauze sociale definește un profil istoric unic în România interbelică și postbelică.