Formarea prețurilor în domeniul picturii depinde de un amestec de factori precum reputația artistului, raritatea lucrărilor și percepția publicului. Piața primară stabilește nivelul inițial al valorii, în timp ce licitațiile mari oferă semnale de preț importante. Succesul financiar nu se bazează doar pe costurile materialelor, ci pe încrederea că artistul va rămâne relevant în timp, fiind influențat de psihologie, branding și efectul de turmă.
Adrian Dică își amintește prima experiență de vânzare din ultimul an de facultate la Arte, când Philippe Lhotte, PDG-ul BRD la acea vreme, a dorit să cumpere o lucrare pentru colecția unei bănci. Fără un istoric de vânzări sau o galerie, artistul a folosit un prag informal de opt sute de euro, un număr care circula în facultate ca minimul pentru o lucrare semnată. Această sumă a fost acceptată imediat de bancă, deși ulterior el a realizat că acea ancoră nu era bazată pe o logică reală a pieței.
Pe parcursul carierei, Adrian Dică a învățat să gestioneze prețurile prin separarea strictă a piețelor locale de cele externe. El aplică regula conform căreia prețurile de acasă și cele de afară nu trebuie să comunice, pentru a evita capcanele de subevaluare sau cereri absurde. Valorile sunt construite treptat prin expoziții, premii și recunoaștere, având în vedere că o lucrare din seria despre tomberoane a fost vândută în New York cu două mii opt sute de dolari, iar cea mai scumpă piesă a sa a ajuns în Marea Britanie pentru șase mii de lire.
Protejarea valorii retroactive a pieselor deja vândute este o prioritate pentru el, motiv pentru care refuză ofertele care subminează prețul stabilit anterior. El a refuzat o ofertă de o mie de euro pentru o lucrare care fusese vândută mult mai scump altora, deoarece o vânzare ieftină ar deprecia colecțiile existente. De asemenea, a refuzat o ofertă de la o galeristă pentru un tablou evaluat la trei mii de dolari în State, deoarece comisionul de cincizeci la sută al galeriei îi lăsa doar cinci sute de euro.
Pentru a asigura independența financiară, Adrian Dică a creat un ecosistem care include design grafic și cursuri de pictură pentru adulți. El evită dependența de vânzarea tablourilor prin gestionarea atentă a cheltuielilor, precum chiria sau utilitățile atelierului. Artistul a refuzat și propunerea de a deveni „artist angajat” cu un salariu fix de o mie de euro pe lună, considerând că astfel ar pierde libertatea necesară procesului creativ.
În România, lipsa unor mecanisme instituționale de susținere a artiștilor profesioniști afectează dezvoltarea unei piețe mature. Spre deosebire de Irlanda de Nord sau Belgia, unde artiștii primesc o rentă lunară de la stat pentru a stimula calitatea și volumul tranzacțiilor, în țară Uniunea Artiștilor Plastici oferă premii doar cercului consacrat. Această absență a unui cadru de sprijin lasă fiecare artist să își inventeze singur propriile ancore de preț.