Marta Trancu Rainer a ocupat o poziție de pionier în istoria medicinii românești, fiind prima femeie care a exercitat profesia de chirurg în România. După ce s-a specializat în domeniul Anatomo-Patologie, aceasta a început activitatea sa medicală în București. Cariera sa a fost marcată de o implicare profundă în sistemul sanitar, reușind să navigheze într-un context medical și social care era încă la început de drum în ceea ce privește specializările chirurgicale și ginecologice.
Activitatea sa profesională a început în cadrul Spitalului Colțea, un loc unde a stabilit o legătură importantă cu profesorul Francisc Rainer. Această cunoștință a devenit ulterior partenerul ei de viață, cei doi căsătorindu-se în anul 1903. Această perioadă a fost esențială pentru consolidarea expertizei sale, oferindu-i baza necesară pentru a prelua responsabilități de o complexitate mult mai mare în anii care au urmat, în special în perioadele de criză națională.
În timpul Primului Război Mondial, Marta Trancu Rainer a fost numită medic militar, deținând gradul de maior. Această funcție i-a permis să preia comanda succesivă a trei spitale militare de campanie situate în București. Printre unitățile medicale pe care le-a coordonat se numără Spitalul Militar de la Școala de Poduri și Șosele, precum și Spitalul Militar de la Palatul Regal. Aceste instituții au fost gestionate într-un mod considerat admirabil și eficient.
Pe lângă unitățile de campanie, Marta Trancu Rainer a condus și Spitalul Colțea, demonstrând capacitatea de a gestiona spitale de importanță diversă. În acele vremuri, condițiile de viață din timpul Primului Război Mondial erau extrem de dificile, iar resursele medicale erau limitate. Prin activitatea sa, ea a reușit să deschidă drumuri noi într-un domeniu în care ginecologia și chirurgia românească erau încă în faze incipiente de dezvoltare.
Efortul său de a organiza unitățile medicale sub presiunea conflictului armat a reprezentat un punct de cotitură pentru medicina de război din țară. Gestionarea unor spitale de campanie într-un mediu ostil a necesitat nu doar competențe chirurgicale, ci și o capacitate administrativă deosebită. Această experiență a consolidat statutul său de figură centrală în istoria medicală a României, marcând trecerea către o profesionalizare mai vastă a femeilor în medicină.
Istoria medicinei în România a cunoscut momente de transformare majoră, în special prin introducerea specializărilor moderne și prin integrarea femeilor în profesii anterior dominate de bărbați. Evoluția acestor ramuri medicale, precum chirurgia sau ginecologia, a fost strâns legată de capacitatea instituțiilor de a se adapta la nevoile populației în perioadele de conflict sau de reformă socială, facilitând astfel progresul tehnologic și de specializare.