Istoria modernizării Bucureștiului este strâns legată de evoluția tehnologiilor care au permis creșterea orașului pe verticală. Un moment de referință în acest proces a fost instalarea primului ascensor într-o locuință privată din Capitală, eveniment care a avut loc în Vila Sacha Roman, cunoscută astăzi sub numele de Casa Madrigal. Această clădire, situată pe Aleea Dealul Mitropoliei nr. 11, în apropierea Patriarhiei Române, a adus tehnologia ascensorului în spațiul privat într-o perioadă în care aceasta era utilizată aproape exclusiv în hoteluri.
În perioada interbelică, ascensorul reprezenta un simbol al modernității extreme, fiind o dotare neobișnuită pentru o casă particulară. În anii '20, Bucureștiul nu era încă dominat de blocurile moderniste, iar posibilitatea de a evita scările era considerată un lux imens. Această reacție a societății față de noutatea tehnologică a fost surprinsă și în literatura vremii, prin textul „În ascensor” scris de Tudor Arghezi în 1927 pentru Adevărul literar și artistic. În acest text, liftul este prezentat ca un obiect straniu care provoacă atât fascinație, cât și teamă.
Evoluția tehnologiei a adus schimbări majore în modul de funcționare al acestor dispozitive în clădirile importante. În hoteluri și alte edificii, ascensorul nu era operat de pasageri, ci de un liftier care manevra cabina între etaje. În anii '30, Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei a demonstrat performanța noilor instalații, cu ascensoare care puteau atinge viteza de aproximativ 2,5 metri pe secundă. Această capacitate de deplasare rapidă a facilitat proiectarea unor clădiri mult mai înalte, schimbând silueta centrului orașului.
Interesant este că, în acea perioadă, utilizarea liftului putea fi tratată ca un serviciu separat, pentru care era necesită plăta unei taxe. La Palatul Creditul Minier, construit pe actualul Bulevard Nicolae Bălcescu, s-au păstrat jetoane inscripționate cu mențiunea „Bun pentru o deplasare cu ascensorul”. Această practică arată cât de departe era ascensorul de conceptul de dotare banală pe care îl avem astăzi. Utilizarea acestuia nu era un drept implicit al locatarului, ci o experiență care necesita un jeton specific pentru fiecare călătorie efectuată.
Transformarea radicală a numărului de lifturi a avut loc odată cu dezvoltarea urbană masivă. În anul 1950, moment în care a fost înființată întreprinderea Ascensorul, în București existau aproximativ 1.800 de astfel de instalații, conform datelor publicate de revista Flacăra. Pe parcursul deceniilor următoare, în special în perioada comunistă, ascensorul a trecut de la statutul de lux la cel de necesitate absolută în blocurile de locuințe cu multe etaje. În anii '80, tehnologia a făcut un alt pas înainte prin apariția sistemelor controlate de microprocesor.
De la primele vile de lux de pe Dealul Mitropoliei până la turnurile de birouri și centrele comerciale contemporane, ascensorul a definit arhitectura orașului. Dacă în interbelic era o curiozitate tehnologică ce necesita un liftier sau un jeton, astăzi acesta este o componentă integrantă și invizibilă a vieții urbane. Evoluția de la sistemele electromecanice la cele digitale reflectă transformarea Bucureștiului dintr-un oraș de case într-o metropolă verticală, unde accesul rapid la etajele superioare este o condiție de bază pentru funcționarea cotidiană.