Arheologul american Eric H. Cline, profesor la Universitatea George Washington, analizează în noua sa lucrare, intitulată „După 1177 î.Cr. Supraviețuirea civilizațiilor”, modul în care societățile antice au gestionat prăbușirea sistemelor complexe. Lucrarea, publicată de Princeton University Press și disponibilă la Humanitas, investighează perioada de aproximativ patru secole, cuprinsă între anii 1200 și 800 î.Cr. Autorul urmărește reacțiile diverse ale unor grupuri de societăți care au fost lovite de aceleași calamități, de la dispariția totală până la reconstrucția unor entități politice mult mai puternice.
Analiza lui Cline pornește de la ideea că prăbușirea nu reprezintă un sfârșit absolut, ci o etapă dintr-un ciclu natural de reorganizare. El contestă conceptul tradițional de „prima Epocă Întunecată”, argumentând că lipsa documentelor nu înseamnă absența activității, ci o perioadă de transformare. Folosind concepte precum reziliența, utilizată de IPCC, sau antifragilitatea lui Nassim Nicholas Taleb, cercetătorul evaluează capacitatea de adaptare a „G8-ul Epocii Bronzului Târziu”, care include micenienii, egiptenii, hitiții, asirienii, babilonienii, canaaniții, ciprioții și minoicii.
Cauzele colapsului sunt descrise ca o „furtună perfectă” de evenimente care au lovit o rețea de schimburi extrem de interconectată. Eric H. Cline identifică o suprapunere de factori: secete prelungite documentate prin studii de polen, foamete, cutremure multiple și invaziile „Popoarelor Mării”. Această interdependență a făcut ca o criză locală să se propage rapid prin întreaga rețea de tip „lume mică”, ducând la prăbușirea administrației centrale, dispariția elitei de birocrați și scribi, precum și la abandonarea masivă a așezărilor.
Rezultatele acestui șoc au fost extrem de diferite pentru fiecare regiune, fiind dictate de răspunsul social și politic. În timp ce hitiții au dispărut, egiptenii au supraviețuit ca stat, deși au intrat într-o perioadă de stagnare economică și instabilitate internă. Asiria și Babilonul au demonstrat reziliență, reușind să revină și să devină imperii puternice. În Grecia, deși palatele miceniene au ars și scrierea Linear B a dispărut, eliminarea birocrației rigide a permis o reorganizare care a pregătit terenul pentru Grecia clasică.
Cline subliniază că perioada de după colaps a favorizat actorii mici și flexibili, marcând o tranziție către o lume mai puțin ierarhică. Inovații precum utilizarea fierului, standardizarea alfabetului și apariția unor noi entități precum Israel și Iuda sunt dovezi ale unei epoci de reconstrucție. Autorul susține că capacitatea de a inova, descentralizarea și deschiderea către comerț au fost factorii decisivi care au permis unor societăți să treacă peste criza de sistem, transformând colapsul într-o fază de eliberare.
Studiul istoric al colapsului de sistem se bazează pe modele teoretice dezvoltate de cercetători precum Colin Renfrew și Joseph Tainter. Aceștia au subliniat legătura dintre complexitatea crescută a societăților și vulnerabilitatea lor în fața șocurilor externe. În arheologie, analiza acestor tranziții mari ajută la înțelegerea modului în care structurile sociale rigide pot deveni fragil în momentul în care rețelele de aprovizionare și de schimb comercial sunt întrerupte brusc.
Tags: Eric H. Cline, Epoca Bronzului, arheologie, istorie antică, civilizații