Biblia de la București, cunoscută și sub numele de Biblia lui Șerban Cantacuzino, rămâne una dintre cele mai importante opere din istoria culturii române. Procesul de tipărire a acestui volum a început la București pe 5 noiembrie 1687 și a fost finalizat în noiembrie 1688. Această lucrare a marcat prima traducere integrală a Bibliei în limba română, oferind un fundament cultural comun pentru întreg spațiul românesc de la acea vreme.
Proiectul a fost susținut direct de domnitorul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, care a domnit între 1678 și 1688. În contextul presiunilor exercitate de Imperiul Otoman și al rivalităților europene, sprijinirea culturii prin astfel de ctitorii religioase a servit și ca instrument de consolidare a prestigiului politic. Tipărirea a avut loc în atelierul Mitropoliei din București, sub coordonarea lui Mitrofan, fost episcop de Huși, cu implicarea ieromonahului Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul.
Textul a fost construit prin combinarea unor contribuții din diverse regiuni, reușind să unească Moldova, Transilvania și Țara Românească. Vechiul Testament s-a bazat pe traducerea realizată de Nicolae Milescu, cunoscut sub numele de Spătarul Milescu, care a utilizat versiunea grecească a Septuagintei din 1597. Noul Testament a fost derivat din ediția de la Bălgrad din 1648, fiind revizuit pentru acest nou volum, deși cercetătorii încă discută despre detaliile exacte ale procesului de traducere.
Volumul de 944 de pagini a prezentat particularități interesante din cauza schimbării la conducerea țării în anul 1688. După moartea lui Șerban Cantacuzino la 29 octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu a devenit noul domnitor, ceea ce a dus la apariția unor exemplare cu versiuni diferite ale foii de titlu. Unele ediții menționează contribuția lui Brâncoveanu, în timp ce datele de încheiere a tiparului variază între septembrie și noiembrie 1688, detalii care rămân subiecte de studiu pentru bibliologi.
Impactul acestei cărți a depășit sfera religioasă, contribuind la stabilizarea vocabularului și la dezvoltarea limbii literare. Înainte de acest moment, limba slavonă era predominant utilizată în viața bisericească și în cancelariile domnești, iar accesul la textele fundamentale depindea de cunoașterea limbilor de cultură. Biblia de la București a oferit o alternativă în limba maternă, devenind un punct de referință pentru toate edițiile biblice care au urmat în perioada modernă.
Istoria limbii române a fost marcată de tranziția treptată de la utilizarea slavonului către limba română scrisă, un proces accelerat în secolul al XVII-lea. Înainte de apariția acestui volum integral, un reper esențial fusese Noul Testament de la Bălgrad, tipărit în 1648 sub domnia princelui transilvănean Gheorghe Rákóczi al II-lea. Această evoluție editorială a permis trecerea de la edițiile bilingve la utilizarea exclusivă a limbii române în actele de cult.