Filmul „Amor fatal” reprezintă un moment de cotitură în istoria cinematografiei de la noi, fiind considerat primul film artistic realizat în România. Această producție de metraj mediu a fost concepută de regizorul Grigore Brezeanu, care la acea vreme avea doar 20 de ani. Proiectul a fost susținut de reprezentanța din România a casei Pathé, marcând totodată debutul acestui regizor în industria cinematografică. Filmările au avut loc în vara anului 1911, în diverse locații din București și împrejurimi.
Deși este considerat un tezaur al istoriei noastre, filmul s-a pierdut definitiv, neexistând în prezent nicio copie a peliculei sau nicio fotografie legată de acesta. Existența producției este confirmată doar prin numeroase mărturii din presa vremii, precum publicațiile „L'Indépendance Roumaine”, „Viitorul”, „Universul”, „Flacăra” sau „Rampa”. De asemenea, alte reviste precum „Viața artistică”, „Cinema” sau „Gazeta de Duminică” au menționat acest eveniment cinematografic, oferind indicii despre o operă care nu mai poate fi vizualizată.
Distribuția a inclus actori precum Tony Bulandra și Lucia Sturdza, care au interpretat rolurile principale în această dramă sentimentală. Aceștia erau deja recunoscuți ca fiind perechea ideală a scenei bucureștene, o imagine care a fost pusă la punct și pe ecran. Alături de ei au mai jucat Aurel Barbelian și Nicolae Neamțu-Ottonel. În plus, regizorul Grigore Brezeanu a fost implicat în proiect nu doar ca regizor, ci și ca scenarist și actor.
În ciuda popularității actora și a actorului în teatru, „Amor fatal” nu a reușit să obțină un succes de public extraordinar. Presa vremii a fost critică la adresa performanței cinematografice, menționând că interesul pentru film provenea din prezența actorilor de renume, nu din calitatea jocului. Un articol din „L'Independence Roumaine” din octombrie 1911 sugera că succesul teatral al artiștilor nu se traduce automat într-un succes pe ecran. Victor Eftimiu a menționat, de asemenea, tonul filmului în contextul deschiderii cinematografului Clasic.
Regizorul nu a fost descurajat de recepția nu tocmai entuziastă a publicului și a continuat să își construiască cariera în cinematografie. Deși piesa de teatru care a servit drept bază filmului nu a putut fi identificată cu exactitate, impactul său rămâne un subiect de interes pentru istoricii filmului. Această dramă sentimentală a reușit să capteze atenția publicului prin actorii săi, chiar dacă rezultatul final a fost unul de mod modest din punct de vedere al popularității.
Istoria cinematografiei românești este marcată de astfel de pierderi documentare, unde opere întregi au dispărut din cauza lipsei de arhivare. În perioada începuturilor cinematografice, tehnologia și metodele de conservare erau limitate, ceea ce a dus la pierderea multor pelicule de la începutul secolului XX. Această lipsă de copii fizice ale filmelor transformă rămășițele de articole de presă în singurele surse de verificare a existenței unor producții care au marcat debuturile unor mari regizori.