În perioada regimului comunist din România, recrutarea în armată a reprezentat un proces obligatoriu pentru o mare parte a populației, fiind guvernată de doctrina „războiului întregului popor pentru apărarea patriei”. Această strategie prevedea că toți cetățenii țării erau chemați în armată pentru a asigura apărarea națională, cu un număr limitat de excepții. Regulamentele militare au suferit multiple modificări legislative de-a lungul deceniilor, influențând direct durata și modul de desfășurare al stagiului obligatoriu.
Sistemul de recrutare a început să se consolideze după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, prin Legea 206 din 21 iunie 1947. Inițial, durata stagiului militar a fost stabilită la 18 luni, însă anumite categorii, precum jandarmii, marinarii sau cei încorporați la grăniceri, aveau un stagiu de 2 ani. Ulterior, în mai 1948, prin Decretul 44, durata serviciului militar a fost extinsă la 2 ani pentru toate armele, fiind prevăzute și perioade suplimentare de 3 ani în completare, 15 ani în rezervă sau 9 ani în miliții.
În epoca Nicolae Ceaușescu, după evenimentele din 1968 legate de invadarea Cehoslovaciei, s-a consolidat doctrina de apărare națională. Prin Legea 14/1972, care a rămas în vigoare până în decembrie 1989, serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toți cetățenii români, indiferent de sex. Bărbații puteau fi chemați între vârstele de 20 și 50 de ani, în timp ce femeile erau luate în evidența militară între 18 și 45 de ani, putând fi chemate să își îndeplinească serviciul în condițiile stabilite de lege.
Durata serviciului varia în funcție de statutul tinerilor recrutați. Cei care efectuau serviciul ca militari în termen aveau o perioadă de instruire, în timp ce absolvenții de liceu admiși la facultate puteau beneficia de statutul de militari cu termen redus. Existau și variante de pregătire militară în timpul studiilor, precum programul PTAP, „Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei”, care era obligatoriu și pentru studente. Absențele la orele de PTAP puteau duce chiar la exmatricularea studenților din instituțiile de învățământ superior.
Nu toți cetățenii erau obligati să participe la stagiul militar. Conform Articolul 30 din legea menționată, scutite de această obligație erau persoanele care se aflau în starea de alienați sau debili mentali, precum și cei inapti pentru serviciul militar din cauza unor invalidități sau boli permanente. De asemenea, persoanele care erau condamnate la închisoare erau scutite de îndeplinirea obligațiilor militare pe perioada executării pedepsei penitenciare, fiind astfel excluse din procesul de recrutare activă.
Serviciul militar obligatoriu a fost suspendat în România în decembrie 2005, cu aplicarea efectivă începând cu 1 ianuarie 2007, prin adoptarea unei legi care a introdus modelul pe bază de voluntariat. Această schimbare a marcat trecerea de la un sistem de recrutare forțată la unul bazat pe alegerea personală. Totuși, în contextul actual al amenințărilor de securitate din regiune, discuțiile privind eventuala revenire la un regim de armată obligatorie rămân un subiect de interes public.