În anii '80, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a pus la cale un plan ambițios pentru dezvoltarea energetică a României, care includea construirea unei centrale nucleare în orașul Victoria. Această localitate industrială, situată la poalele Munților Făgăraș, a fost selectată pentru a deveni un centru energetic major. Proiectul făcea parte dintr-un program vast prin care țara urmărea să dețină un total de 13 reactoare nucleare până în anul 1995, pentru a reduce dependența de combustibilii fosili.
Orașul Victoria, aflat la limita județelor Sibiu și Brașov, a fost construit în jurul unei uzine chimice importante și a ajuns să găzduiască peste 10.000 de locuitori în acea perioadă. Regimul a ales acest punct strategic datorită proximității față de Văii Oltului și de magistrala de comunicație Sibiu–Brașov. În septembrie 1985, Nicolae Ceaușescu a vizitat zona și terenurile destinate construcției, discutând cu geologi și specialiști despre sursele de apă și configurația terenului necesare pentru viitoarea centrală.
Pentru a sprijini acest obiectiv, autoritățile au reorganizat Întreprinderea-antrepriză de construcții nuclearoelectrice Făgăraș, mutând sediul acesteia de la Beclean în orașul Victoria în decembrie 1985. Proiectul nuclear de la Victoria prevedea utilizarea tehnologiei cu uraniu natural și apă grea, un model similar cu cel implementat la Cernavodă. Planurile includ și implicarea unor parteneri externi, deoarece canadianii fuseseră contractați pentru construcția centralei de la Cernavodă și pentru celălalt proiect de la Victoria–Brașov.
Ambițiile regimului s-au extins și în regiunea Moldovei, unde au fost studiate diverse localități pentru amplasarea unei centrale, inclusiv Piatra Neamț. Totuși, studiile de teren au indicat condiții geologice și meteorologice nefavorabile în zona Piatra Neamț, ceea ce a dus la sistarea proiectelor. În ciuda obiectivelor de a furniza 20% din energia electrică a țării prin nucleare până în 1990, marile investiții planificate în Transilvania și Moldova nu au putut fi finalizate.
Realizarea programului nuclear a fost îngreunată de numeroase probleme tehnice și organizatorice, precum lipsa fondurilor și fabricarea locală deficitară a componentelor. Expertul Nicolae Giosu și Paul Emil au subliniat că intervenția politică în procesul de construcție și lipsa de coordonare între echipe au afectat grav șantierele. De asemenea, organizarea deficitară a forței de muncă, care a ajuns la aproximativ 19.000 de oameni, a contribuit la eșecul de a atinge capacitatea instalată de 9.600 MW prevăzută inițial.
Istoricul programului nuclear românesc este marcat de discrepanța dintre promisiunile politice și realitatea tehnică de pe teren. Deși planurile vizau 13 reactoare, România a reușit să finalizeze doar două unități, ambele situate la Cernavodă. Primul reactor de la Cernavodă a intrat în funcțiune comercială abia în decembrie 1996, mult peste termenul estimat, în timp ce restul proiectelor de amploare rămân neîmplinite.